Poemul de sâmbăta asta, 10

Unul din cei mai buni poeţi tineri de azi e o poetă. "Păpuşa de ceară", a doua carte a Anei Dragu, e doldora de poeme frumoase şi triste, de o visătorie feroce, cu autofagii suave şi erotisme crâncene, descinse pe linie surrealistă din Gellu Naum şi pe linie expresionistă din Ioan Es. Pop şi Teodor Dună. Sângele din poezia ei e, cum se vede, albastru.
Aşadar, Ana Dragu, poem fără titlu (cum sunt toate, de altfel):

când pleacă, rămân o carne dezosată, istovită şi crudă.
vine mereu, îmbrăcat în haine uşoare şi albe. zâmbeşte.
îmi vrea binele. mă arunc cuminte pe podea şi tremur cu
toate gândurile proptite în pumni. să nu uit nimic. să nu
uit. halatul se ocupă cu verificarea calităţii durerii. zice:
stai aşa întinsă şi respiră. apoi începe să numere şi să
smintească fiecare os. da, hmm, da, pentru o vreme, după
care îşi scoate de sub piele nişte gheare de dropie şi
începe să doară peste tot. scurmă, sfâşie şi taie, sfâşie,
taie şi mă fereşte de cel rău. ligheanul de plastic se umple
cu oase găurite. le număr. e bine, nici un strop de sânge
nu are pe hainele uşoare şi albe. zâmbeşte, zâmbesc. îi
spun că sunt fericită şi că îi las moştenire scheletul. zice
"nu, mulţumesc, noi cu moartea suntem de bună
credinţă. nu avem ce face cu un trup ne-sănătos. abia
dacă am găsit trei vertebre la locul lor şi caut de o
oră. asta e. să bei multă apă şi să te mişti ca şi cum ai sta
nemişcată". când pleacă, rămân o carne dezosată, istovită
şi crudă. nu mă mişc, să nu mă destram. chem o ploaie.
în ea îl văd pe teodor. se ţine singur în braţe ca o
lumânare aprinsă. nu îl pot privi decât foarte puţin.
aproape deloc