Unii consideră asta lectură uşoară sau se mulţumesc să încadreze scrierile lui Jules Verne în categoria cărţilor pentru copii, eventual pentru adolescenţi. Văzând formatul cărţilor editate acum de Adevărul Holding, mi-am amintit de numeroasele dispute generate de Jules Verne într-o micuţă bibliotecă locală pe care o frecventam cu mulţi ani în urmă. Era cam toată colecţia acolo, în fişele bibliotecii, toată lumea ştia asta, însă cu greu găseai vreun volum disponibil şi se vorbea, printre cititori, despre adevărate aranjamente sau comploturi. Cei mai împătimiţi cititori ai lui Jules Verne erau, culmea, adulţii şi dacă plecau cu o carte acasă erau în culmea fericirii, o fericire atât de mare, încât de multe ori uitau să o returneze. Printre cititorii cu experienţă, unii sunt atât de rafinaţi, încât recitirea cărţilor lui Jules Verne li se pare poate degradantă, alţii declară că sunt prea banale şi că nu i-ar mai putea impresiona cu nimic. Cert este că puţine scrieri, ca să nu mai vorbim de ediţii complete, mai sunt capabile să stârnească un interes aşa de mare şi rar auzi oamenii vorbind deschis despre cărţi şi recomandându-le în stânga şi în dreapta. "Steaua Sudului" a ajuns la mine de la o colegă de serviciu. De fapt, de la mama ei, care se îngrijeşte să achiziţioneze noua colecţie, pe care o citeşte chiar întreaga familie. Mai precis, o reciteşte, pentru că au deja acasă şi toate volumele din ediţia anterioară. Mă întreb câţi scriitori, indiferent de generaţie, pot stârni interesul unor familii întregi, câte cărţi trec dintr-o mână în alta, de la bunici la părinţi şi nepoţi. Câţi scriitori contemporani se pot lăuda cu astfel de performanţe?
Între cererea în căsătorie a lui Alice Watkins şi acceptul dat de tatăl tinerei, se petrec zeci de întâmplări nebănuite, au loc descoperiri ştiinţifice extraordinare - cea mai importantă dovedindu-se, ulterior, falsă -, câteva călătorii, mor câteva personaje, se stabilesc prietenii, se formează caractere puternice, unele personaje sunt ruinate, altele, dimpotrivă, se îmbogăţesc şi multe altele. Romanul este, în mare parte, similar unui basm. Cyprien Méré, tânărul chimist venit la Griqualand în vederea unor experienţe ştiinţifice, reuşeşte să se maturizeze în urma unor încercări esenţiale din care scapă cu viaţă datorită curajului, unor prieteni fideli care-l însoţesc şi care îi răsplătesc binele făcut şi, nu în ultimul rând, unor coincidenţe fericite. Destinul lui Cyprien se ciocneşte de alte zeci de destine, care-i descoperă aspecte neştiute ale vieţii, ajutându-l să se elibereze de anumite naivităţi care, în repetate rânduri, riscă să-l piardă. Dacă nu ne deranjează neapărat figura de bărbat civilizator, preocuparea superioară a francezului de a aduce lumina ştiinţei şi a culturii printre barbari, îi putem acorda încredere protagonistului, însoţindu-l în călătoria de urmărire a cafrului Matakit şi vom putea asista la domesticirea unor girafe, la uciderea unui elefant prin tăierea călcâiului cu un cuţit, la cursa negrului călare pe struţ, la păsările care îl răpesc în zbor pe Annibal Pantalacci, la târgurile cu triburile băştinaşe sau chiar la vizita peşterii minunate în care sunt ascunse bogăţiile lui Tonaia şi în care, spre deosebire de Cyprien Méré şi de Pharamond Dantès, avem dreptul să intrăm fără a fi legaţi la ochi. În fine, putem vedea cum diamantul atât de valoros furat de Matakit din mină, înghiţit apoi de struţul Dada şi recuperat, în urma unei operaţii chirurgicale pretenţioase făcută de acelaşi francez - "Grozavi mai sunt francezii ăştia!", vorba lui John Watkins - se autodistruge, separând decisiv binele de rău.
Trebuie oare să dăm în mintea copiilor ca să ne placă o asemenea carte? Aş răspunde, dar fraza aceasta ar suferi o metamorfoză riscant de neverosimilă.
Postări
